<iframe frameborder="0" width="480" height="270" src="//www.dailymotion.com/embed/video/xj1sn3" allowfullscreen></iframe><br /><a href="http://www.dailymotion.com/video/xj1sn3_lansarea-volumului-printul-andrico-de-adelina-ciocan_creation" target="_blank">Lansarea volumului „Prinţul Andrico” de Adelina...</a> <i>de <a href="http://www.dailymotion.com/rasarit_de_zori" target="_blank">rasarit_de_zori</a></i>
Prințul Andrico de Adelina Ciocan-1 Iunie, ora 13:oo,lansare carte , Bojdeuca lui Creangă-Iași
Lansarea va avea loc la Bojdeuca lui Creanga, pe 1 Iunie, ora 13:00 și va fi prezentată de poetul Liviu Apetroaie .
Actorul Dionisie Vitcu o va lectura celor prezenti.Vă așteptă cu drag
Actorul Dionisie Vitcu o va lectura celor prezenti.Vă așteptă cu drag
Printul Andrico
de Adelina Ciocan
de Adelina Ciocan
Regatul Soarelui
Trăia odată într-un ţinut îndepărtat, peste şapte mări şi şapte ţări, un rege împovărat de grijile şi nevoile regatului său. El avea un fiu, pe nume Andrico, ce avea 14 ani, dar era foarte isteţ şi priceput în toate cele.
Regatul era unul însorit, plin de verdeaţă şi frumuseţe dar era mereu călcat de un balaur fioros, balaurul Marco, şi oamenii aveau multe necazuri din pricina acestuia. Marco fura cele mai frumoase fete din regat şi le ascundea în adâncurile pământului, unde îşi avea el locuinţa.
Trecură cinci ani şi nimeni nu îndrăznise să îl înfrunte pe balaurul cel fioros şi hain la suflet, când într-o zi frumoasă de toamnă, însuşi Andrico şi-a luat inima în dinţi şi a pornit spre tatăl său, cu gândul de a-l ruga să se lupte chiar el cu acel hain şi dispreţuitor balaur.
S-a prezentat în faţa tatălui său şi l-a rugat cuviincios, aşa:
-Dragă tată, te rog din toată inima sa îmi dai binecuvântarea de a mă lupta cu Marco. Prea multe lacrimi s-au scurs din ochii mamelor, prea multi iubiţi îşi jelesc iubitele ascunse în adâncurile pământului.
-Îmi pare rău, Andrico, eşti singurul meu fiu, tu vei moşteni tronul. Nu te pot lasa. Poate alt voinic din regatul Soarelui o să dorească să îl înfrunte pe balaur. Să mai aşteptăm.
Tare s-a mâhnit Andrico de spusele tatălui său şi pentru că ştia foarte bine că nimeni nu va îndrăzni să-l înfrunte pe balaur, a pornit fără ştirea tatălui său spre tărâmul Întunericului să îl caute pe Marco şi să îl înfrunte vitejeşte.
Regatul era unul însorit, plin de verdeaţă şi frumuseţe dar era mereu călcat de un balaur fioros, balaurul Marco, şi oamenii aveau multe necazuri din pricina acestuia. Marco fura cele mai frumoase fete din regat şi le ascundea în adâncurile pământului, unde îşi avea el locuinţa.
Trecură cinci ani şi nimeni nu îndrăznise să îl înfrunte pe balaurul cel fioros şi hain la suflet, când într-o zi frumoasă de toamnă, însuşi Andrico şi-a luat inima în dinţi şi a pornit spre tatăl său, cu gândul de a-l ruga să se lupte chiar el cu acel hain şi dispreţuitor balaur.
S-a prezentat în faţa tatălui său şi l-a rugat cuviincios, aşa:
-Dragă tată, te rog din toată inima sa îmi dai binecuvântarea de a mă lupta cu Marco. Prea multe lacrimi s-au scurs din ochii mamelor, prea multi iubiţi îşi jelesc iubitele ascunse în adâncurile pământului.
-Îmi pare rău, Andrico, eşti singurul meu fiu, tu vei moşteni tronul. Nu te pot lasa. Poate alt voinic din regatul Soarelui o să dorească să îl înfrunte pe balaur. Să mai aşteptăm.
Tare s-a mâhnit Andrico de spusele tatălui său şi pentru că ştia foarte bine că nimeni nu va îndrăzni să-l înfrunte pe balaur, a pornit fără ştirea tatălui său spre tărâmul Întunericului să îl caute pe Marco şi să îl înfrunte vitejeşte.
Călătoria
A pornit prinţul, călare pe un armăsar mândru, prin pădurea cu ramuri de argint şi asculta îngândurat trilurile măreţelor păsări ale paradisului ascuns.
Aici nu călca picior de om şi Andrico ştia că are de înfruntat multe pericole.
Călătoria a fost lungă şi costisitoare, pentru că frigul toamnei începea să muşte din trupul nopţilor şi feciorul nostru se ştie că nu avea nici un adăpost, el dormea sub cerul albastru şi sclipitor ca giuvaerul.
Aşa a mers el cale lungă nouă zile, când deodată, în pădurea aceea spearpă, a găsit un pom cu mere de safir. S-a aşezat la rădăcina lui şi când s-a făcut noapte şi stelele sclipeau şăgalnic pe bolta înaltă, nu mică i-a fost mirarea când pomul s-a preschimbat într-o bătrânică plăpândă şi blajină ca o bunicuţă din strana unei biserici.
Bătrâna doar îl privea şi chiar dacă prinţul încerca să intre în vorbă, ea nu reuşea să spună nimic, pesemne era fermecată sau blestemată.
În schimb, ziua, prin toiul amiezii, Andrico aude vocea stinsă şi tremurată a femeii care îi cuvântă aşa:
- Dragul meu prinţ din regatul Soarelui, dacă vrei să mai salvezi Soarele şi fetele furate de balaurul Marco, ajută-mă să mă prefac din nou în zâna Luminii şi a Soarelui ce am fost cândva. Pentru că şi eu am fost vrăjită de Marco, şi nu îmi mai pot arăta chipul în lumina zilei, nici sufletul în liniştea nopţilor.
-Dar cum aş putea să te ajut? întrebă mirat Andrico, neputând să nu se mire de o aşa situaţie, şi bineînţeles că trebuie să-l credem, pentru că fiecare copil ar fi mirat dacă ar auzi un pom vorbind în mijlocul amiezii.
-Te voi îndruma eu ce să faci, dragul meu, se auzi mai clar glasul din trunchiul pomului cu fructe de safir. Adună în seara asta nişte apă din fântâna fermecată de la capătul pădurii şi culege multe mure. Eu o să mănânc fructele şi o să beau apa aceea vie şi o să mă preschimb în zâna Soarelui care am fost cândva. Nu uita că balaurul mai are în plan să fure Soarele, pe tatăl meu şi să îl pună în lanţuri în adâncurile pământului, pentru a lăsa lumea să orbecăie prin Întunericul său, ca să fie el stăpânul lumilor.
-O să te ajut, răspunse Andrico îndârjit. Nimeni nu o să schimbe planul lui Dumnezeu. Nici măcar fiorosul de balaur Marco.Lumea are nevoie de lumină, mai adăugă el şi porni spre marginea pădurii ca să caute fântâna şi fructele cu pricina.
Dar, Doamne, în seara aceea a văzut ceea ce nu crdea că va vedea vreodată.
După ce a mâncat şi abăut apa fermecată, în faţa lui stătea acum o zână de o gingăşie aparte. Avea părul mătăsos, din fire de aur, ochii îi erau de cristal albastru, iar pielea îi era ca de catifea. Avea o rochie ţesută-n diamante multicolore, conduri de argint, multe brăţări, inele, coliere din cele mai nobile materiale, iar în mână, nu o să credeţi, avea acea baghetă fermecată, pe care o au toate zânele bune.
Atunci, ca să îi dea puterea necesară de a înfrunta balaurul, doar l-a atins pe frumosul Andrico pe umăr cu bagheta magică şi băiatul a simţit cum se umple de o putere nestăvilită şi de o energie ieşită din comun. Vouă vă pot spune şi că… atingerea aceea l-a făcut să se îndrăgostească de zâna Soarelui. Ce mai putea face? Doar să înfrunte pericolele şi să se întorcă la frumoasa lui ca să o ceară de la tatăl ei de soţie…Dar vom mai vedea…
Aici nu călca picior de om şi Andrico ştia că are de înfruntat multe pericole.
Călătoria a fost lungă şi costisitoare, pentru că frigul toamnei începea să muşte din trupul nopţilor şi feciorul nostru se ştie că nu avea nici un adăpost, el dormea sub cerul albastru şi sclipitor ca giuvaerul.
Aşa a mers el cale lungă nouă zile, când deodată, în pădurea aceea spearpă, a găsit un pom cu mere de safir. S-a aşezat la rădăcina lui şi când s-a făcut noapte şi stelele sclipeau şăgalnic pe bolta înaltă, nu mică i-a fost mirarea când pomul s-a preschimbat într-o bătrânică plăpândă şi blajină ca o bunicuţă din strana unei biserici.
Bătrâna doar îl privea şi chiar dacă prinţul încerca să intre în vorbă, ea nu reuşea să spună nimic, pesemne era fermecată sau blestemată.
În schimb, ziua, prin toiul amiezii, Andrico aude vocea stinsă şi tremurată a femeii care îi cuvântă aşa:
- Dragul meu prinţ din regatul Soarelui, dacă vrei să mai salvezi Soarele şi fetele furate de balaurul Marco, ajută-mă să mă prefac din nou în zâna Luminii şi a Soarelui ce am fost cândva. Pentru că şi eu am fost vrăjită de Marco, şi nu îmi mai pot arăta chipul în lumina zilei, nici sufletul în liniştea nopţilor.
-Dar cum aş putea să te ajut? întrebă mirat Andrico, neputând să nu se mire de o aşa situaţie, şi bineînţeles că trebuie să-l credem, pentru că fiecare copil ar fi mirat dacă ar auzi un pom vorbind în mijlocul amiezii.
-Te voi îndruma eu ce să faci, dragul meu, se auzi mai clar glasul din trunchiul pomului cu fructe de safir. Adună în seara asta nişte apă din fântâna fermecată de la capătul pădurii şi culege multe mure. Eu o să mănânc fructele şi o să beau apa aceea vie şi o să mă preschimb în zâna Soarelui care am fost cândva. Nu uita că balaurul mai are în plan să fure Soarele, pe tatăl meu şi să îl pună în lanţuri în adâncurile pământului, pentru a lăsa lumea să orbecăie prin Întunericul său, ca să fie el stăpânul lumilor.
-O să te ajut, răspunse Andrico îndârjit. Nimeni nu o să schimbe planul lui Dumnezeu. Nici măcar fiorosul de balaur Marco.Lumea are nevoie de lumină, mai adăugă el şi porni spre marginea pădurii ca să caute fântâna şi fructele cu pricina.
Dar, Doamne, în seara aceea a văzut ceea ce nu crdea că va vedea vreodată.
După ce a mâncat şi abăut apa fermecată, în faţa lui stătea acum o zână de o gingăşie aparte. Avea părul mătăsos, din fire de aur, ochii îi erau de cristal albastru, iar pielea îi era ca de catifea. Avea o rochie ţesută-n diamante multicolore, conduri de argint, multe brăţări, inele, coliere din cele mai nobile materiale, iar în mână, nu o să credeţi, avea acea baghetă fermecată, pe care o au toate zânele bune.
Atunci, ca să îi dea puterea necesară de a înfrunta balaurul, doar l-a atins pe frumosul Andrico pe umăr cu bagheta magică şi băiatul a simţit cum se umple de o putere nestăvilită şi de o energie ieşită din comun. Vouă vă pot spune şi că… atingerea aceea l-a făcut să se îndrăgostească de zâna Soarelui. Ce mai putea face? Doar să înfrunte pericolele şi să se întorcă la frumoasa lui ca să o ceară de la tatăl ei de soţie…Dar vom mai vedea…
Lupta cu forţele naturii
Cu cine credeţi că se va lupta mai întâi pentr a-şi încerca forţele? Ei, da, cu nimeni alta decât cu Prinţesa Vânturilor, care era de o frumuseţe desăvârşită, dar aprigă la mânie şi ar fi vrut să dărâme toţi copacii în calea ei şi să aducă furtuni peternice, potop peste capul lumii, doar era verişoara balaurului.
Adrico a apucat-o de după umeri şi a aruncat-o în prăpastia cea adâncă, acolo unde locuia balaurul. S-a auzit un ,,aaaaa,, prelung, doar atât a mai rămas din ea, un simplu ecou risipit.
Asta a fost uşor, pentru că acum venea spre el, ca un tunet, Craiul Apelor Tulburi. Venea cu şuvoiul de apă întunecat pe umeri şi stiga cât putea, ca să îl înspăimânte pe feciorul noostru, Dar Andrico nu era un oarecine, el era fiul regelui de peste şapte mări şi şapte ţări şi mai avea o mare responsabilitate, aceea de a aduce pe obrazul tatălui său liniştea şi de a ogoi durerea mamelor rămase fără de fiice. Aşa că s-a luptat vitejeşte, a folosit chiar puţină apa rămasă de la frumoasa zână şi, pe furiş, a înfulecat câteva fructe de zmeură din pădurea de argint pe care zâna i le pusese într-o bocceluţă.
Se lasa apusul şi cei doi voinici încă se luptau, dar deodata, vâzând că se lasa întunericul, Andrico a prins noi puteri şi l-a înfipt în pământ pe Acest prinţ al apelor turbate şi l-a lăsat acolo, înfipt în pământ până la jumătate, poate mai stă acolo şi astăzi, asta nu mai ştiu.
A plecat prinţul Andrico să îl caute pe Marco, pentru că liniştise vânturile, liniştise apele, doar pe balaur mai trebuia să îl înfrunte.
Zâna i s-a arătat că o închipuire vorbitoare şi i-a mai zis:
-Dragul meu prinţ, balaurul se află în spatele unei stânci numită ,,Sirena Viselor,, dar pentru a ajunge aolo trebuie să ai mare grijă. Dacă te caţeri pe acea stâncă, vei fi transformat în stană de piatră şi tot ce ai făcut până acum se duce de râpă. Tu doar găseşte calea până acolo şi aşteaptă să coboare balaurul. Îţi mai spun că are o gură aşa de mare, încât ar purea înghiţi pe loc un oraş cu blocuri şi oameni cu tot şi când se înfurie scoate flăcări aşa de mari, de zici că-s flăcările Iadului. Ochii lui pot topi un om într-o clipă. Tu să te lupţi cu el ziua, pentru că ziua puterile îi scad, dar noaptea întunecată este izvor nesecat de putere pentru el. Întunericul este hrana lui. Te las acum, dar ai mare grijă.
S-a cutremurat oarecum Andrico de cele auzite, dar cum să scapi de teroare şi frică altfel decât întruntându-le.
El a pornit mândru, călare pe acelaşi armăsar căruia acum îi crescuse un corn de aur în frunte, poate tot o vrajă frumoasă de a zânei era şi asta, ca să fie şi armâsarul un ajutor de nădejde şi să îl înţepe în inimă pe balaur dacă stăpânul său ar fi fost răpus la pământ de urgia nestăvilită a duşmanului.
Adrico a apucat-o de după umeri şi a aruncat-o în prăpastia cea adâncă, acolo unde locuia balaurul. S-a auzit un ,,aaaaa,, prelung, doar atât a mai rămas din ea, un simplu ecou risipit.
Asta a fost uşor, pentru că acum venea spre el, ca un tunet, Craiul Apelor Tulburi. Venea cu şuvoiul de apă întunecat pe umeri şi stiga cât putea, ca să îl înspăimânte pe feciorul noostru, Dar Andrico nu era un oarecine, el era fiul regelui de peste şapte mări şi şapte ţări şi mai avea o mare responsabilitate, aceea de a aduce pe obrazul tatălui său liniştea şi de a ogoi durerea mamelor rămase fără de fiice. Aşa că s-a luptat vitejeşte, a folosit chiar puţină apa rămasă de la frumoasa zână şi, pe furiş, a înfulecat câteva fructe de zmeură din pădurea de argint pe care zâna i le pusese într-o bocceluţă.
Se lasa apusul şi cei doi voinici încă se luptau, dar deodata, vâzând că se lasa întunericul, Andrico a prins noi puteri şi l-a înfipt în pământ pe Acest prinţ al apelor turbate şi l-a lăsat acolo, înfipt în pământ până la jumătate, poate mai stă acolo şi astăzi, asta nu mai ştiu.
A plecat prinţul Andrico să îl caute pe Marco, pentru că liniştise vânturile, liniştise apele, doar pe balaur mai trebuia să îl înfrunte.
Zâna i s-a arătat că o închipuire vorbitoare şi i-a mai zis:
-Dragul meu prinţ, balaurul se află în spatele unei stânci numită ,,Sirena Viselor,, dar pentru a ajunge aolo trebuie să ai mare grijă. Dacă te caţeri pe acea stâncă, vei fi transformat în stană de piatră şi tot ce ai făcut până acum se duce de râpă. Tu doar găseşte calea până acolo şi aşteaptă să coboare balaurul. Îţi mai spun că are o gură aşa de mare, încât ar purea înghiţi pe loc un oraş cu blocuri şi oameni cu tot şi când se înfurie scoate flăcări aşa de mari, de zici că-s flăcările Iadului. Ochii lui pot topi un om într-o clipă. Tu să te lupţi cu el ziua, pentru că ziua puterile îi scad, dar noaptea întunecată este izvor nesecat de putere pentru el. Întunericul este hrana lui. Te las acum, dar ai mare grijă.
S-a cutremurat oarecum Andrico de cele auzite, dar cum să scapi de teroare şi frică altfel decât întruntându-le.
El a pornit mândru, călare pe acelaşi armăsar căruia acum îi crescuse un corn de aur în frunte, poate tot o vrajă frumoasă de a zânei era şi asta, ca să fie şi armâsarul un ajutor de nădejde şi să îl înţepe în inimă pe balaur dacă stăpânul său ar fi fost răpus la pământ de urgia nestăvilită a duşmanului.
Întunecatul balaur Marco
Balaurul se apropia pe neaşteptate de Andrico şi îl atinse aprig cu o flacără albastră pe umăr. Îndrazneţul voinic nu se sperie ci scoase sabia şi i-o înfipse adânc în piept. Balaurul a sângerat dar şi-a revenit repede şi l-a ridicat pe Andrico până la cer, după care i-a dat drumul între statuile din piatră , care parcă îl priveau cu ochi goi de granit. Durerea a fost mare şi în dreptul inimii i se deschidea o rană. Andrico a amorţit de durere, dar când a deschis ochii a zărit-o pe zâna Luminii , care se numea zâna Alice. Ea îi obloji şi îi curăţă rana adâncă.
Era frumoasă. Îmbrăcată cu o rochie din catifea albastră ca cerul senin şi la poala rochiei avea cusute safire culese chiar de ea din pomul fermecat al pădurii. Pe cap putra o pălărie tot din catifea, de aceeaşi culoare, împodobită cu o pană albă ca spuma laptelui, care-i ajungea până la talie . Avea ghetuţe din catifea albastră , brodate cu fire de aur şi ţintuite cu perle şi nestemate.
Balaurul a fost orbit de strălucirea ei şi a căzut fulgerat de lumină, la pământ.
Aşa a scăpat prinţul, datorită frumuseţii şi luminii zânei Alice, fiica Soarelui Răsare.
Cu toate că era grav rănit , prinţul tot a avut puterea să o însoţească pe Alice la tatăl ei ca să o ceară de soţie.
Bineînţeles că Soarele a fost încântat sa aibă aşa un ginere şi a dat binecuvântarea sa.
Trebuia să se întoarcă doar şi la tatăl său să îi dea vestea cea bună şi să îşi ceară iertare pentru că a pornit în această luptă fără încuviinţarea lui.
Căsătoria
Au pornit împreună spre regatul îndepărtat , au călătorit pe acelaşi unicorn fermecat şi într-o zi frumoasă de vară au ajuns istoviţi la poarta regatului.
Balaurul a fost orbit de strălucirea ei şi a căzut fulgerat de lumină, la pământ.
Aşa a scăpat prinţul, datorită frumuseţii şi luminii zânei Alice, fiica Soarelui Răsare.
Cu toate că era grav rănit , prinţul tot a avut puterea să o însoţească pe Alice la tatăl ei ca să o ceară de soţie.
Bineînţeles că Soarele a fost încântat sa aibă aşa un ginere şi a dat binecuvântarea sa.
Trebuia să se întoarcă doar şi la tatăl său să îi dea vestea cea bună şi să îşi ceară iertare pentru că a pornit în această luptă fără încuviinţarea lui.
Căsătoria
Au pornit împreună spre regatul îndepărtat , au călătorit pe acelaşi unicorn fermecat şi într-o zi frumoasă de vară au ajuns istoviţi la poarta regatului.
Tatăl era aşa de îmbătrânit şi îngrijorat încât îşi ducea zilele doar în camera lui, cerând slujitorilor să nu îl mai deranjeze.
Dar când a auzit ca să întors Andrico, a sărit din patul suferinţei sale şi l-a îmbrăţişat ca pe un fiu pierdut şi regăsit .
Andrico şi-a cerut iertare, l-a anunţat că a scăpat regatul de furia balaurului Întunecat şi a prezentat-o pe viitoarea lui soţie, care l-a ajutat, aşa cum a ştiut ea , s-a scape de duşmanul cel neînfricat.
Pe loc s-a stabilit şi nunta. Alice era cea mai frumoasă mireasă care a trăit vreodată în acel regat şi avea zâmbetul cel mai curat.
Au chefuit şi au mâncat cele mai bune bucate şi de atunci în regatul acela domneşte lumina şi pacea.
Dar când a auzit ca să întors Andrico, a sărit din patul suferinţei sale şi l-a îmbrăţişat ca pe un fiu pierdut şi regăsit .
Andrico şi-a cerut iertare, l-a anunţat că a scăpat regatul de furia balaurului Întunecat şi a prezentat-o pe viitoarea lui soţie, care l-a ajutat, aşa cum a ştiut ea , s-a scape de duşmanul cel neînfricat.
Pe loc s-a stabilit şi nunta. Alice era cea mai frumoasă mireasă care a trăit vreodată în acel regat şi avea zâmbetul cel mai curat.
Au chefuit şi au mâncat cele mai bune bucate şi de atunci în regatul acela domneşte lumina şi pacea.
-Copii, am să vă rog să mai veniţi cu mine în lumea poveştilor. Nu-i aşa că e
M I N U N A T Ă?
M I N U N A T Ă?
Autor: Misionara – Dorina Neculce
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu